tipuri de finanțare

Surse de finanțare: Ce trebuie să alegi pentru afacerea ta?

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin
Share on twitter

Orice afacere, indiferent de stadiul în care se află (plan, start-up, creștere, maturitate etc.), trebuie să identifice posibilele modalități ce pot fi utilizate în scopul finanțării activității sale (fie că este vorba de capitalul de început, activitatea curentă sau de investiții). Astfel, pe lângă binecunoscutele surse de finanțare reprezentate de acționari și de instituțiile de credit, vom încerca să arătăm în cele ce urmează că există și alte modalități prin care o întreprindere poate obține capitalul necesar pentru îndeplinirea obiectivelor sale.

Așa cum se știe, se disting două mari forme de finanțare, respectiv finanțarea prin intermediul acționarilor (aport la capital) și cea prin îndatorare (forma cea mai cunoscută fiind creditul bancar). Fiecare dintre aceste două categorii se poate manifesta sub mai multe forme. În afară de acestea, mai există și alte surse de finanțare, între care se remarcă leasing-ul, fondurile nerambursabile, creditele de la furnizori și clienți, dar și cele contra efectelor de comerț.

femeie ce ține un card de credit în mână

Finanțarea prin aport la capital

În ceea ce privește finanțarea prin aport la capital, există o multitudine de alternative ce pot fi avute în vedere atât în faza de început a firmei, cât și ulterior, după cum urmează:

1. Finanțarea de la rude și cunoștințe

Reprezintă o formă de finanțare privată, deși criteriul pe baza cărora se obțin fondurile nu este (de regulă) cel al viabilității (profitabilității) afacerii, ci mai degrabă este relația pe plan personal cu antreprenorul. În orice caz, procedura de obținere a fondurilor ar trebui să se realizeze în aceeași manieră în care s-ar fi realizat dacă am fi vorbit despre orice investitor, adică prin aport la capital, aportorul urmând a primi acțiuni care să ateste contribuția sa. Desigur, înainte de acest pas, antreprenorul poate apela și la fondurile de care el însuși dispune. Această opțiune se poate regăsi și sub forma îndatorării, astfel că sumele obținute pe această cale vor trebui rambursate (de cele mai multe ori doar suma împrumutată – sau principalul – se înapoiază, dobânzile fiind inexistente sau nesemnificative în acest caz).

2. Fondurile de capital privat (private equity) și cele de capital de risc (venture capital)

Sunt investitori instituționali (bănci, fonduri de pensii, companii de asigurare, fonduri mutuale etc.) sau individuali ce acordă finanțare (de regulă) firmelor aflate la început de drum (start-up) despre care se crede că vor fi profitabile pe termen lung. Aceste infuzii de capital pot fi astfel utilizate pentru investiții în tehnologia necesară derulării activății, pentru achiziționarea unor companii cu profil similar, dar și pentru solidizarea bilanțului. De menționat că aceste investiții nu îmbracă totdeauna formă financiară (cash), ci se pot concretiza și în expertiză managerială sau tehnică (know – how).

Deoarece riscul de a investi în astfel de afaceri este ridicat, acești investitori solicită și o rentabilitate pe măsură, fiind axați adesea pe câștigurile obținute pe termen scurt. Din acest motiv, odată ce firma a ajuns la maturitate, acesția își lichidiează investiția fie prin vânzare către o altă companie, fie prin listarea la bursă (IPO). Un dezavantaj este acela că se pot implica în deciziile companiei, având astfel un cuvânt de spus privitor la strategia pe care firma o va adopta.

3. Îngerii afacerilor (business angels/angels investors)

Sunt investitori privați (cu o avere individuală însemnată), foști sau actuali antreprenori, care plasează fonduri în companii aflate în primele stadii ale existenței și care prezintă potențial de creștere. Exact ca în cazul precedent, dobândesc participații la capital, putând influența pozitiv afacerea prin experiența care acompaniază fondurile investite. Principala diferență între un business angel și fondurile menționate la punctul precedent este aceea că primii sunt mai interesați să ajute compania să se dezvolte decât să obțină profit. Totuși, un dezavantaj este acela că fondurile investite nu acoperă de cele mai multe ori necesarul de finanțare, motiv pentru care apelul la alte surse este necesar.

4. Emisiunea de acțiuni (finanțarea prin piața de capital)

Această modalitate de a atrage finanțare este caracteristică mai ales companiilor mari (prin listarea la bursă), dar se poate constitui o variantă și pentru întreprinderile mici și mijlocii (bursele au creat piețe alternative pe care aceste companii se pot lista). Desigur, acest proces presupune parcurgerea unor etape bine definite, mai multe detalii putând fi găsite consultând acest articol. Emisiunea de acțiuni are avantajul de a putea mobiliza fonduri de la toți investorii interesați de societatea respectivă, însă are dezavantajul de a reduce din ponderea de participare la capital a vechilor acționari, motiv pentru care societățile de  mici dimensiuni preferă proceduri care să prezerve structura acționariatului (listarea tehnică și plasamentul privat) și implicit puterea decizională.

bărbat cu bani în mână

Finanțarea prin îndatorare

Pe de altă parte, finanțarea prin îndatorare are dezavantajul returnării sumelor obținute (plus dobânda), însă are avantajul că nu afectează în niciun fel procesul decizional (însă există consecințe – restricții ce pot fi impuse – în cazul neutilizării fondurilor împrumutate în acord cu scopul declarat sau dacă firma are dificultăți în a-și onora obligațiile asumate). Principalele opțiuni când vorbim despre această modalitate de a obține capitalul necesar sunt:

1. Finanțarea bancară

Este caracteristică îndeosebi întreprinderilor aflate în faze de creștere sau la maturitate, deoarece riscul nerambursării este considerat ca fiind mai mic (sau cel puțin acceptabil). Firmele aflate în stadiu de proiect sau nou-înființare pot accesa un credit în condițiile în care reușesc să convingă reprezentanții băncii de succesul pe care îl va avea afacerea odată ce a fost pusă în aplicare ideea. De menționat ar fi că aceasta este cea mai răspândită (și mai cunoscută) formă de finanțare prin îndatorare.

Instituțiile de credit pun la dispoziție o gamă variată de produse de creditare adaptate la nevoile firmelor care își doresc să se dezvolte, dar care nu dispun de resursele financiare necesare.  Putem aminti aici despre liniile de credit destinate acoperii necesarului de capital de lucru (working capital), dar și credite pe termen scurt (destinate pentru a asigura necesarul de lichidități pentru obligațiile scadente în viitorul apropiat) și credite pe termen lung (destinate mai ales pentru realizarea investițiilor).

Finanțarea bancară poate genera o serie de efecte pozitive mai ales prin atragerea unor alți investitori (deoarece faptul că banca a acordat creditul denotă o încredere în respectiva companie). Un alt beneficiu este dat de relația care se formează între firmă și instituția de credit, banca putând acorda anumite facilități acesteia (dobândă redusă, perioadă de grație mai mare, grafic de rambursare adaptat mai mult nevoilor firmei) în cazul în care și-a îndeplinit obligațiile contractuale cu profesionalism și promptitudine. Totuși, există și anumite dezavantaje între care menționăm constituirea unor garanții în favoarea băncii, plata principalului și a dobânzii, dar și toate riscurile ce decurg de aici (cel mai important fiind riscul nerambursării creditului).

2.  Emisiunea de obligațiuni (împrumutul obligatar)

Împrumutul obligatar reprezintă pe scurt emiterea de către o firmă a unor titluri financiare denumite obligațiuni, cu promisiunea restituirii sumei împrumutate (la scadență) și plata unei dobânzi (periodice sau la scadență) denumită cupon. Este o modalitate de finanțare la care apelează firmele ce se bucură de o oarecare recunoaștere în industria în care activează. Motivul este unul ușor de înțeles dacă ne gândim că un investitor nu va alege să-și plaseze (împrumute) lichiditățile într-o companie necunoscută sau despre care se cunosc puține informații. În general, societățile listate sunt cele care realizează emisiuni de obligațiuni. Sumele astfel obținute sunt direcționate către destinațiile specificate în prospectul de emisiune (sau memorandum, după caz).

În funcție de preferințe și posibilități (există costuri asociate pentru listatarea pe piața principală, respectiv pe piața AeRO) o companie care alege să se finanțeze astfel poate opta pentru listarea sau nu a obligațiunilor sale la bursă. Listarea presupune că prețul va fluctua în timp (deci piața decide prețul) față de momentul inițial, precum și faptul că investitorii interesați pot cumpăra aceste titluri de la alți investitori care le-au achiziționat anterior (în perioada emisiunii). În cazul în care nu se dorește listarea, prețul nu variază în timp, iar investitorii nu pot dobândi titlurile odată ce emisiunea a fost finalizată.

3. Împrumutul de la acționari

Constituie o alternativă la aportul la capital și presupune că sumele furnizate (plus dobânzile aferente) vor fi restituite după o perioadă (este o practică frecvent întâlnită în cazul firmelor din România). Astfel, în bilanțul societății, aceste sume se vor regăsi la secțiunea „datorii pe termen mediu și lung” și nu în cea de „capital și rezerve”, semnificând în fapt reducerea exigibilității acestor sume (capitalul propriu este în esență o datorie a firmei față de acționarii săi, dar cu scadență nedeterminată).

Acționarii apelează la această metodă pentru a-și recupera investiția cât mai repede, însă comportă multe dezavantaje. În primul rând, fiind o datorie cu o exigibilitate determinată, constituie un impediment în accesarea altor forme de finanțare prin îndatorare (creditul bancar, de pildă) doarece băncile țin cont de aceste datorii în momentul în care stabilesc rata îndatorării firmei (situație neîntâlnită în cazul aportului la capital), putând înăspri condițiile de creditare. În al doilea rând, spre deosebire de creditul bancar, dobânzile plătite acționarilor sunt deductibile doar într-o anumită măsură și nu integral (depinde de legislația fiscală a fiecărui stat). Nu în ultimul rând, pe termen lung, această practică încetinește dezvoltarea firmei prin presiunea suplimentară generată de plata principalului și a dobânzilor.

surse de finanțare femeie cu portofel plin de bani și cu un card în mână

Alte surse de finanțare

În afară de cele două surse generale prezentate, mai există și alte surse de finanțare care pot procura capitalul necesar finanțării obiectivelor sale:

1. Leasing-ul

Poate fi definit ca o înțelegere contractuală între două părți (locatorul – sau deținătorul bunului – și locatar sau utilizator) prin care locatorul se angajează să pună la dispoziția utilizatorului un anumit bun în schimbul plății unei sume periodice cu titlu de chirie, urmând ca la finalul perioadei de închiriere acesta (utilizatorul) să opteze (în funcție de prevederile contractuale) pentru: încetarea contractului, prelungirea acestuia sau achiziționarea bunului la valoarea reziduală.

Se practică mai ales în cazul în care firma dorește procurarea unor active mobile sau imobile (mașini, utilaje, clădiri, terenuri etc.) pentru nevoile sale de în ceea ce privește investițiie și nu dispune de resursele necesare.

Pe lângă avantajul că nu necesită mobilizarea unor sume importante (care pot fi deci direcționate către alte destinații), ratele achitate sunt deductibile fiscal. Ca dezavantaj, putem invoca faptul că, nedeținând proprietatea bunului, societatea nu poate dispune de el așa cum dorește (deține doar dreptul de folosință și de uzufruct, nu și de înstrăinare), dar și faptul că, în funcție de contract, trebuie să plătească și costuri suplimentare legate de asigurare și întreținere ce sunt incluse de obicei în chirie.

2. Credite de la furnizori și clienți (creditul comercial)

Creditele furnizor sunt reprezentate de intervalul de timp trecut din momentul în care firma cumpărătoare dispune efectiv de bunul cumpărat și momentul în care trebuie să își onoreze obligația față de furnizor, constituind un credit sub formă de marfă. Pe de altă parte, creditele clienți reprezintă sume de bani încasate de firmă pentru produse vândute, dar încă nelivrate beneficiarului.

Aceste relații dintre firme se pot manifesta în condițiile în care sunt caracterizate de încrederea dintre părți. Se utilizează mai ales pentru fluidizarea schimburilor și reducerea costurilor cu depozitarea și cu procurarea mijloacelor de plată. De asemenea, constituie un bun instrument de marketing, fiecare întreprindere adaptându-și condițiile legate de termenul de plată și valoarea sumelor.

Ca avantaje, pe lângă flexibilitatea pe care o oferă, creditul comercial diminuează necesitatea de a apela la credite pe termen scurt pentru a face față unor obligații imediate, respectiv de a finanța producția viitoare în totalitate. Un dezavantaj este însă că producătorul poate vinde pe credit atât timp cât dispune de lichidități suficiente care să îi permită continuarea producției. De asemenea, o altă limită este aceea că proporțiile acestui credit depind în mare măsură de încasarea contravalorii creditelor anterior acordate, în caz contrar manifestându-se blocaje.

3. Operațiunile de factoring și scontare

Factoringul reprezintă operațiunea prin care posesorul unor creanțe (denumit aderent) comerciale (cambii, bilete la ordin, incaso documentar, acreditiv documentar) nu se mai ocupă de încasarea lor, ci încredințează această sarcină unei instituții specializate (casă de factoring) sau unei bănci (denumit factor) contra unor dobânzi și comisioane. Deși este o modalitate de încasare a creanțelor înainte de scadență, aderentul trebuie să constituie garanții în favoarea factorului, buna reputație a celui dintâi constituind de multe ori o cerință.

Scontarea pe de altă parte se aseamănă cu factoringul prin aceea că deținătorul unui efect comercial (agentul economic) o poate ceda unei bănci în schimbul sumei de bani înscrise în document, mai puțin un comision numit taxă de scont privat. Un efect comercial reprezintă un înscris pe termen scurt (în general 90 de zile) prin care un debitor (numit tras) se obligă să plătească la cererea deținătorului (numit trăgător) o sumă de bani către un beneficiar. Beneficiarul și trăgătorul pot fi sau nu aceeași firmă sau persoană fizică. Totuși, în cazul în care trasul nu poate plăti, banca ce a acceptat înscrisul cambial are dreptul de a recupera suma de la toți posesorii anteriori în ordinea în care a fost deținută (fiind un document transferabil), constituind astfel un risc.

4. Fondurile nerambursabile (granturi)

Pot fi accesate atât pentru a finanța o idee de afaceri, cât și pentru a obține fondurile necesare efectuării unei investiții. Acestea reprezintă sume de bani puse la dispoziție fie de către o entitate supranațională (Uniunea Europeană, de exemplu), fie de către stat prin programe destinate să impulsioneze spiritul antreprenorial, inovarea, utilizarea noilor tehnologii etc.

Pentru a beneficia de aceste fonduri, solicitanții trebuie să conceapă un plan de afaceri (în cazul în care aceasta se află la statutul de idee) sau un proiect prin care să arate destinația banilor și cum anume va influența (pozitiv) activitatea firmei. Aceste documente includ de asemenea proiecții ale impactului financiar al investiției (reducerea costurilor prin eficientizarea producției) sau al afacerii (rezultatele anticipate după demarare, de regulă pe 5 ani). Important este ca proiectele să privească investiții care să fie în acord cu obiectivele avute în vedere de autoritatea care pune la dispoziție capitalul.

Fondurile nerambursabile reprezintă o alternativă foarte bună în comparație cu îndatorarea sau aportul la capital. Totuși, este necesar de precizat că este vorba în acest de cofinanțare, ceea ce înseamnă că beneficiarul trebuie să contribuie cu o anumită sumă (de regulă nu mai mult de 30 – 35%), diferența fiind acoperită de granturi. Un alt impediment poate fi reprezentat de documentația de întocmit și procedurile ce trebuie urmate care nu de puține ori au arătat (cel puțin în cazul României) că birocrația este încă o problemă. Nu în ultimul rând, este evident că, odată obținută finanțarea, sumele trebuie folosite în concordanță cu destinația declarată, în caz contrar acesteia fiind restituie în mod obligatoriu.

A face rost de capitalul necesar este o necesitate pentru orice antreprenor. Tocmai din această cauză, este bine ca înainte de a lua o decizie să analizeze cu atenție toate posibilitățile care își pot dovedi viabilitatea ca soluție. O ultimă idee de reținut ar fi că, indiferent de alegere, toate finanțările presupun un anumit cost (financiar sau nu). De aceea, este bine a se realiza un mix între toate opțiunile disponibile pentru a îl minimiza.

5. Crowdfunding

În ultimii ani, finanțarea direct de la consumatori prin platforme de crowdfunding a deveni o sursă foarte comună de notorietate și capital pentru start-up-uri. Platforme precum Indigogo sau Kickstarter au finanțat mii de afaceri.

Acest tip de finanțare aduce clienți inițiali și investitori încă din faza preliminară a unei afaceri, când produsul încă nu este neapărat finalizat. Conceptul inițial este prezentat prin intermediul acestor platforme iar clienții care achiziționează produsul, primesc de obicei beneficii mult mai mari, față de clienții care achiziționează produsul la momentul lansării.

Acest tip de finanțare vine însă cu riscuri atât pentru clienți cât și pentru afaceri! De exemplu, e posibil ca afacerea să nu reușească să producă la timp respectivul produs și va trebui să returneze banii crowdfunderilor (acțiune ce de obicei este costisitoare).

Pentru clienți riscul vine prin faptul că produsul comandat poată să nu mai ajungă niciodată (în cazul în care start-up-ul dă faliment) și în anumite cazuri să nu își mai primească banii înapoi.

6. Bootstraping

Bootstraping-ul este probabil una din cele mai vechi surse de finanțare ale omenirii. Deși nu a avut o denumire până acum câțiva ani, bootstrapingul înseamnă finanțarea prin schimbul de servicii/produse.

De exemplu, dacă ai o afacere care oferă servicii digitale, poți să oferi un website contabilului tău, ca el în schimb să îți ofere servicii de contabilitate timp de 1-2 ani. Același lucru este și în cazul produselor.

Pentru afacerile care abia încep, această sursă de finanțare este una din cele mai potrivite și profitabile pe termen lung, deoarece nu implică costuri financiare mari ci doar efort prin serviciile oferite sau doar costul de producție.

7. Autofinanțarea

Reprezintă una dintre cele mai importante alternative când vorbim despre finanțarea cheltuielilor, mai ales cele ce privesc investițiile. Această sursă provine din rezultatele financiare ale companiei (profitul net) și nu din capitalul pus la dispoziție de acționari. Cu alte cuvinte, doar firmele deja existente pot apela la această opțiune, dacă AGA va dispune ca o parte (autofinanțare netă) sau chiar întreg profitul net (autofinanțare brută) să fie alocat resinvestirii (ca o alternativă la distribuția acestuia sub forma dividendelor). De aici rezultă că mărimea acesteia depinde în primul rând de existența profitului și apoi de hotărârea acționarilor de a îl utiliza cu această destinație.

Autofinanțarea este benefică pentru o firmă doarece reflectă autonomia financiară a acesteia, precum și independența în luarea deciziilor (o firmă care se autofinanțează va fi mai puțin dependentă de alte surse – cum ar fi creditele de la bănci – și implicit își va reduce din riscul presupus de această formă de finanțare). Un alt avantaj care poate fi menționat este că de multe ori și statul stimulează reinvestirea profitului de către firme, motiv pentru care nu impozitează profitul repartizat cu această destinație (lucru valabil și în cazul României), spre deosebire de cazul distribuirii sub forma dividendelor.

Cu toate acestea, autofinanțarea este de cele mai multe ori insuficientă pentru a acoperi necesarul de finanțare. Din acest motiv, se impune completarea acesteia cu alte resurse deoarece apelarea în mod exclusiv la autofinanțare încetinește și chiar blochează dezvoltarea unei afaceri, nemaifiind capabilă să se adapteze în funcție de situație. Conform literaturii de specialitate, autofinanțarea este preferabilă în condițiile în care rata dobânzii la credite este superioară ratei de distribuire a dividendelor (procentul din profitul net cerut de acționari sub această formă), precum și decât  rentabilitatea anticipată a proiectelor de investiții.

A face rost de capitalul necesar este o necesitate pentru orice antreprenor. Tocmai din această cauză, este bine ca înainte de a lua o decizie să analizeze cu atenție toate posibilitățile care își pot dovedi viabilitatea ca soluție. O ultimă idee de reținut ar fi că, indiferent de alegere, toate finanțările presupun un anumit cost (financiar sau nu). De aceea, este bine a se realiza un mix între toate opțiunile disponibile pentru a îl minimiza.

Share on facebook
Facebook
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on linkedin
LinkedIn
Share on twitter
Twitter
telefon cu adresa de email personalizata

Află când scriem alte articole

Alte articole

Marketing